Protest pentru feminitate

         Ăsta e războiul meu cu lumea.
         Că nu mai ai niciun pic de umanitate, trec cu vederea.. Dar că i-ai lăsat să îți ucidă feminitatea e impardonabil și de-a dreptul oribil, că trupul tău e un dezertor pentru că ai renunțat să te mai miști cu naturalețe, că ai uitat poate că feminitatea era singurul lucru care îți aparținea cu adevărat, singura garanție a individualității tale. Nici masculină nu te pot numi. Tu nu ai forța unui bărbat, nu ai tenacitatea lui, nu ai spiritul soldatului și nici privirea mereu înainte. Ești asexuată, atemporală, inexistentă.. un corp pe post de obiect, care nu mai e nici măcar temniță sufletului tău, nu mai e nimic, nu mai ești nimic!
         Că ai uitat să îți privești mâinile atunci când dansezi, să poți vedea ce forme de pescăruși iau ele în aer, eu încerc să ignor, dar cum aI putut uita să zâmbești, când zâmbetul e singurul lucru care nu se demodează niciodata, asemenea taioarelor de la Chanel? Sau să te îmbraci cu tine însăți și mângâiată doar de mătasea unei rochii vaporoase, să pleci în lume, gata să cucerești imperii cu atitudinea ta?
        Îndreaptă-ți privirea către tine: acolo în camera ta, dezgolită de privirile celorlalți erai mult mai frumoasă… cu sânii tăi mai mici sau mai mari, care luau forma mâinii atunci când erau cuprinși, cu pielea fină a pieptului care asuda și se dezlipea ușor de emoția atingerii, cu gâtul tău mirosind a lăcrămioare. Știu că a trăit în tine Audrey, fie ea Hepburne sau Tatou, că aveai ochii curați ca a lui Hotaru Tomoe, pielea ușoară ca adierea vântului de primăvară și sufletul făcut din val de mare.
        …dar ți-ai pierdut feminitatea, tu ți-ai încheiat războiul cu lumea.